Calendar evenimente

free counters vizite

Relief


S-a afirmat, pe bună dreptate, că Subcarpaţii reprezintă cea mai originală parte a Carpaţilor româneşti (De Martonne, 1931) care nu se repetă în nici o altă catenă muntoasă europeană în forme asemănătoare. Cu toată evidenţa lor în peisajul geografic al ţării, Subcarpaţii nu au fost diferenţiaţi ca zonă aparte până în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, mai înainte fiind consideraţi ca parte integrantă a munţilor. Azi, Subcarpaţii constituie o arie complementară a munţilor care, fără îndoială, prezintă unele aspecte de relief prin care fac tranziţia spre ţinuturile deluroase ce aparţin unei alte categorii geografice.


În zona dintre Prahova şi Dâmboviţa, Subcarpaţii îşi recapătă extensiunea din Subcarpaţii de curbură, liniile anticlinale au o orientare est-vest corespunzând culmile, iar cele sinclinale, despărţitoare, depresiunilor alungite. Trăsătura specifică a acestui sector o dă brâul de înălţimi ce aparţin geologic flişului, care încep încă de la est de Valea Prahovei şi ajung până în Valea Dâmboviţei. Este culmea pe care N. Popp (1939) a numit-o „anticlinalul marginal" cu care se termină la sud "zona de interferenţă carpato-subcarpatică" (în zona izvoarelor Cricovului). Abia la sud de "anticlinalul marginal" încep Subcarpaţii propriu-zişi; cu alcătuirea lor mio-pliocenă, înălţaţi prin cutări recente, accentuate pe alocuri, până la diapirism. Ceea ce trebuie subliniat este tectonica foarte recentă (cutările valahice produse la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului) care a pus în evidenţă, în interior, structuri de puternică înclinare a stratelor, până la diapirism, iar la marginea externă a unei zone de subzistenţă o scufundare compensatoare faţă de înălţarea şi cutarea Subcarpaţilor.
Ceea ce frapează în primul rând este adaptarea reliefului la structura tectonică. Aceasta este tipică în zona externă. Aici înălţimile (dealurile) corespund cu anticlinale, iar depresiunile cu sinclinale. Printre culmile cu caracter tectonic tipice sunt acelea corespunzătoare anticlinalului Moreni - Gura Ocniţei. Având în vedere faptul că în Subcarpaţi, aceştia sunt afectate de mişcările tectonice şi depozitele levantine, rezultă că relieful este foarte tânăr.

 

Subcarpaţii externi, formaţi din depozite mioeliocene, mai puţin dure formează o treaptă mai coborâtă a acestei unităţi de relief . 

Prezenţa rocilor uşor friabile (nisipuri, pietrişuri, marne, argile), a favorizat eroziunea şi ca rezultat al transporturilor masive de materiale de pe pante s-au format o serie de agestre şi văi largi, cu lunci bine dezvoltate, cum se întâlnesc pe Cricov avale de Valea Lungă. Peisajul depresiunii este completat şi de existenţa a numeroase alunecări de teren, care, vechi sau actuale (ultimele în 1980) scot din circuitul economic suprafeţe apreciabile de teren agricol distrugând chiar locuinţe (6 în 1979). Subcarpaţii externi, sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din formaţiunile mio-pliocene purtătoare de petrol şi gaze şi străbătute de o serie de cute diapire în care sunt prezente masive de sare. Pentru exploatarea acestor bogăţii, pădurile naturale au fost în parte defrişate, din care cauză organismele torenţiale s-au dezvoltat foarte mult şi contribuie la accelerarea fenomenului de degradare a terenului .
În această regiune, cele mai înalte vârfuri ating 500-600 m. Anticlinalul Gura Ocniţei - Moreni este ultimul accident tectonic vizibil al Subcarpaţilor externi. Cele mai mari înălţimi se găsesc în partea nordică a localităţii, pe formaţiunile pliocen inferioare sau helveţiene, iar cele mai mici (sub 500 m) în parte sudică, pe formaţiunile levantiene.


În partea sudică este evidentă zona de "Câmpie Piemontană a Cricovului Dulce" (GH. Niculescu -1960) cunoscută sub numele de "Câmpia Măgurei" (V. Mihăilescu - 1966) sau "Pintenul Măgurii" (G. Vîlsan - 1915) care se diferenţiază de zonele vecine, nu numai altimetric, dar şi prin particularităţile fizico-geografice. Din punct de vedere genetic face parte din zona piemonturilor subcolinare. Puţin amintită în încercările monografice despre localitatea Moreni această "câmpie" este evidentă în partea extremă sudică a localităţii, datorită unei denivelări de 100 - 150 m. faţă de Subcarpaţii de unde coboară, cu o pantă lină de la 320 m. cât are la Moreni la 160 m. în sudul judeţului.


Din punct de vedere geologic, această zonă din sudul localităţii este alcătuită din depozite cuaternare care stau pe un fundament de argile, nisipuri şi pietrişuri levantine. Fragmentarea reliefului este dată de afluenţii pârâului Pâscov şi al râului Cricov separaţi prin cumpăna de apă de pe dealul Ţuicani - Pietriş. Natura litologică a câmpiei nu permite existenţa unor orizonturi freatice care să poată fi folosite. În plus, existenţa unor văi mici, înguste care fragmentează puternic această zonă, gradul de împădurire, explică de ce primi locuitori ai Moreniului s-au aşezat pe dealuri şi nu în această vale "a câmpiei înalte". Dealurile cele mai cunoscute sunt: "Viişorul" pe partea Estică a localităţii (numele ne arată că trebuie să fi fost însemnat în trecut prin viile sale) şi "Cârlanul" situat între văile Dobreştilor şi Păcuriei. În dreapta Cricovului este dealul "Faţa". În partea apuseană cele mai însemnate dealuri sunt "Pleaşa", "Mara" şi "Cristianul". Piscul Lupoaia se află deasupra cartierului "Tisa", râpa Ţuicanilor vestită pe vremuri pentru livezile sale de pruni are la bază mersul leneş al pârâului Frasin. Pârâul Păcurile străbate dealul cu acelaşi nume, iar de pe dealul Sângeriş îşi culege apele în timpul precipitaţiilor abundente pârâul cu acelaşi nume.


Situat în zona de contact dintre zona colinară la nord şi zona de câmpie piemontană la sud, teritoriul administrativ al oraşului Moreni cuprinde variate forme geomorfologice cu bogate fenomene fizico - geologice de modelare a terenului.
Ca urmare a acţiunii de eroziune, transport şi sedimentare a râului Cricov şi a reţelei hidrografice secundare au rezultat următoarele forme geomorfologice:

  • zona colinară ce ocupă cea mai mare parte din teritoriu, asupra căreia au acţionat o serie de factori climatici şi hidrografici, modelându-o în microforme de relief.
  • zona de versanţi abrupţi se dezvoltă la contactul dintre terasa medie şi zona Pintenul Măgurii. 
  • terasa înaltă apare sub formă de petice şi se individualizează numai litologic faţă de zona de terasa superioară.
  • terasa superioară, se dezvoltă la sud de dealul Bana şi Măgura la contactul cu Zona colinară - Câmpie Piemontană, iar la vest formează platoul Ţuicani.
  • zona de racord terasa medie - culmi deluroase.
  • terasa medie, ocupă altitudinile joase ale depresiunii create de valea râului Cricov, dezvoltându-se paralel dar cu unele întreruperi în zonele în care dealurile vin în contact direct cu albia majoră.
  • terasa inferioară a râului Cricov se dezvoltă de o parte şi de alta a râului cu lăţimi de 200 - 800 m. cu precădere pe partea dreaptă a acestuia. -
  • albia majoră a râului Cricov delimitează cursul la zi al acestuia având o extindere în lăţime 30 - 100 m., lăţimea maximă producându-se în aval.


Oraşul Moreni se dezvoltă în zona subcolinară la limita sudică a dealurilor subcarpatice către zona de câmpie înaltă, piemontana - Pintenul Măgurii.
Oraşul Moreni aparţine geomorfologic zonei dealurilor subcarpatice, zonă caracterizată prin apariţia tuturor formelor de relief cu dezvoltarea oraşului cu precădere în zona de terasă şi mai puţin în zona de racord a acesteia cu culmile deluroase.


Geologic, zona oraşului Moreni se încadrează avanfosei interne a Carpaţilor Orientali, în perimetrul căruia s-a acumulat o pătură groasă de depozite sedimentare miopliocene supuse cutării şi fracturării sub influenţa mişcărilor orogenice.
Tectonic, zona oraşului Moreni aparţine zonei cutelor diapire exagerate, oraşul însuşi fiind situat în zona sâmburelui de sare din axul anclinatului diapiric Gorgota - Moreni - Filipeşti.
Situarea oraşului într-o zonă cu un subsol bogat în zăcăminte de hidrocarburi, cantonate în formaţiuni geologice de diverse vârste, cu contrare maximă în jurul diapirului de sare ce are direcţie est - vest, a determinat exploatarea maximă a acestor zăcăminte.

Inapoi